Anneke, se auzi vocea soacrei din hol. Anneke, care era în mijlocul unei conversații la telefon, tresări vizibil, mâinile strângând receptorul cu nervozitate. Zit je daar weer zoals altijd?, bombăni soacra, plină de nemulțumire. Anneke vorbi mai departe, făcând eforturi să o ignore. Altijd dat geklets, je had beter eens wat eten voor mijn zoon klaar kunnen maken, mai adăugă femeia, ridicând tonul pe un ton iritat.
Stilte, șopti Anneke cu voce joasă, încercând să-și păstreze calmul. Kijk haar nou! Soacra își aruncă privirea peste umăr și ieși încruntată din apartament. Anneke închise telefonul și oftă adânc. Era sleită de puteri, sătulă de această atmosferă apăsătoare. În urmă cu un an, ea și soțul ei, Johan, reușiseră în sfârșit să achite ipoteca garsonierei din Rotterdam. Poate că locuința era mică, dar bucătăria era luminoasă, iar balconul îi oferea răgazul de care avea nevoie. În sfârșit puteau visa la un copil. Anneke lucra de acasă, deși Johan știa bine că munca ei nu era deloc simplă. Soacra, pe de altă parte, nu putea să conceapă asta.
Părinții lui Johan locuiau în Brabant, la țară, iar tinerii nu puteau ajunge la ei foarte des. În plus, vecinul din sat încerca de ani buni să-i convingă să vândă casa. Totul s-a schimbat când un apartament s-a eliberat chiar lângă cel al lui Johan din Rotterdam. Până atunci, soacra refuzase categoric viața la oraș, dar decizia a venit brusc: casa s-a vândut, și-au luat apartament la oraș. Tatăl lui Johan încă muncea, dar mama lui tocmai intrase la pensie. Se simțea singură la sat, așa că acum căuta compania nurorii ei. Doar că Anneke lucra constant la telefon, nu era acolo doar pentru bârfe și cafea. Avea sarcini de predat, termene de respectat.
De aceea, în fiecare dimineață, de cum ieșea Johan pe ușă, soacra apărea la Anneke, neinvitată. La început, Anneke a încercat să explice cu calm, chiar și Johan a intervenit. Fără niciun efect. Zilele treceau și bătăile insistente la ușă continuau. Într-o dimineață, tinerii au hotărât să nu răspundă. Anneke încerca să lucreze în ciuda sunetului exasperant al soneriei. Soacra țipa din capul scărilor că va chema politie dacă nu i se deschide. Atunci, Anneke era nevoită să cedeze. Johan și Anneke erau epuizați, invazia constantă a soacrei devenind de nesuportat, dar nu vedeau o cale de ieșire. Într-o zi, soacra chiar a refuzat să le mai vorbească, însă tăcerea nu a durat decât o zi.
A doua zi, era din nou în prag cu sfaturi și povești interminabile. Ik trek dit niet meer, i-a spus Anneke, cu ochii în lacrimi, soțului ei. Ze luistert niet naar jou, laat staan naar mij. Ik begrijp het heel goed, răspunse Johan, neputincios. Maar wat kan ik doen? A fost decizia lor să vândă casa și să vină aici. Dacă i-am găsi ceva de făcut mamei? Ik heb al gezocht, overal! Niets past bij haar. Ce putem face? Răspunsurile nu veneau, doar liniștea amară cădea între ei.
Hoeveel spaargeld hebben we nog?, întrebă Johan brusc. Laten we kijken. Waarom?, veni răspunsul Annekei. We wonen nu met zijn tweeën in een éénkamerappartement. Als er een kind komt, hebben we echt meer plek nodig. Moeten we niet groter gaan wonen? Een groter huis? In een andere buurt? Precies. Waar wachten we op? Anneke sări în brațele lui Johan, râzând și plângând în același timp. În ziua următoare, femeia nu mai simțea greutatea existenței, nici măcar prezența soacrei nu o mai afecta. Două săptămâni mai târziu, cuplul și-a surprins părinții anunțând mutarea.
Wat bedoel je?, căzu soacra grea pe scaun. Goed zo, kinderen! Waar moeten onze kleinkinderen straks slapen?, întări soțul ei, cu un zâmbet abia mascat. Mam, toe nou We blijven gewoon in Rotterdam, alleen in een andere wijk. We komen vaak op bezoek! Er zijn hier veel mensen van jouw leeftijd, echt waar, interveni rapid Johan pentru a calma apele.
Ciudat cum soacra și-a găsit prieteni printre locatarii din bloc aproape imediat. Iar Anneke și Johan, odată mutați în noul lor apartament, puteau în sfârșit să-și înceapă liniștiți următorul capitol din viața lor.
